Luiza-printesa castelului verde I

Ce oras fad!Totusi...nu puteam spune ca nu ma simteam bine sau ca eram trista.Iubeam natura si poeziile acesteia.O iubeam in pulsul ei organic si in schimbarile ei fabuloase.Inima imi tremura ca aripa unui pui de vrabie...totul era atat de aproape si totusi atat de departe.Iubeam condeiul,de asemenea.Totul se pierdea intr-un val hieratic de cuvinte care se asterneau mult prea repede si mult prea duios.Visam sa devin poeta...Visam ca oamenii sa imi citeasca cartile...Visam sa renasc din lumea labirintica a propriului eu ,intr-un univers in care stapana-i poezia.Imi placea verdele...si acum,toamna,preaiubitul meu verde murea odata cu amortirea naturii.Nu imi placea aceasta schimbare si starea mea era din ce in ce mai proasta.Imi aminteam cu drag de vara,de soare,de iarba pe care ma putea intinde oricand,de momentele petrecute cu prietenii.Si ce momente!Aveam deja 16 ani si viata era din ce in ce mai frumoasa.Toata lumea imi spune ca sunt ciudata...Ma numesc Luiza si eu...ma consider o boema..Totusi...diminetile incepeau sa fie acelasi.Sorbeam cafea pe veranda,tacuta,plictisita de culorile toamnei,ceea ce ma facea sa nu mai imi suport viata.Oare eram deprimata?Dupa ce beau cafeaua,sun cativa prietenii si ies la cate o distractie.Scoala inca nu incepuse,deci nu era o preocupare pentru mine.Si cand venea seara,totul se amesteca in sufletul meu.Ma rodeau mii de intrebari,mii de ganduri si somnul nu-mi era prieten.Ma luptam cu miile de tristeti care imi acopereau sufletul si doar cerul ma mai putea linisti.Intr-un continuu freamat,in asteptarea rasaritului de soare,ma calma doar urmarirea stelelor ce imbracase mantia neagra a noptii.Intinsa pe podea,puteam vedea perfect pe geamul aburit.Priveam aievea spectacolul misterios al universului,ce facuse atunci ca in jurul meu simtul distantelor sa dispara,si dimensiunile sa masoare doar tensiunile mele launtrice.Acum,in singuratatea mea,lumea mi se parea verde...visam la castelul meu verde ...si am adormit.....