Mi-am luat cu greu ramas bun de la ei mei.Andrei trebuia sa soseasca...aveam sa-i povestesc ce mi s-a intampla...ce am visat...si ce e cel mai rau...ca a fost real!Rochia verde era in dulap.Rochia pe care o purtasem...si un nestemat de pe rochia mamei era pe biroul meu.Plangeam fara sa ma opresc.Nu stiam ce e bine sa fac...nu stiam daca sa cred in tot.Eram distrusa...Il asteptam pe Andrei...Nu stiu ce s-a intamplat...nu stiu unde ma aflam...dar in camera mea sigut nu...adormisem?Nici asta nu stiam.O strada se intindea serpuind printre casele intunecate.Pasii trecatorilor grabiti rasunau platonic pe dalele de piatra reci si umede.Pe o banca sub un felinar invelit in pacla statea singur cu ochii pierduti in departarea infinitului.Era el,Andrei.Se arata insfarsit in visele mele.Fata de el eu eram o statuie de bronz ce incerca din rasputeri sa nu franga visul sec ce,undeva in mintea sa de adolescent,incerca sa prinda radacini statornice.M-am apropiat tacuta si am simtit puterea de a-i citi sentimentele ca pe o carte sfanta deschisa numai de mine.
In spatele ochilor albastri se ascundea o lume tainica dominata de frumusetea sa ce lumina totul ca o lampa eterna,dar era singur,singur si uitat de prieteni,era totusi fericit.Radea vesel,fara a-mi impartasi din bucuria lui,fara ca eu sa fac parte din visul lui.Un sentiment de abandon m-a cuprins dar imediat el,unicul meu prieten,a fost cuprins de un nou suvoi de sentimente.
Suferea...suferea si durerea lui ma intrista cumplit.Mi-a intins mana tremuranda si m-a intrebat trist:
-Daca ai putea,mi-ai oferi ajutorul pe care il caut?
Nu asteptam o astfel de intrebare,iar el nu stia ca pot sa-i ofer caldura pe care o cauta cu atata ardoare.
A continuat:
-Dar nu poti...tu nu ai cum!
Asi fi vrut sa-i spun ca pot fi mantuirea lui si de pe buzele mele a iesit intr-o soapta aproape stinsa:
-Pot!
Nu-mi mai ramanea decat sa dovedesc ca il pot mantui de setea de morbid si de creatia macabra.I-am atins cu mainile subtiri tamplele si cu o putere pe care nu mi-am cunoscut-o pana in acel moment,am strigat:
-Sa se faca lumina!
I-am privit gandurile...Un colt de rai,o fata inalta cu ochi de tus il privea visatoare.Sa fi fost o zana?Sa fi fost o persoana pe care o iubea?Nu a fost decat o iluzie,caci s-a spulberat.Pe un fundal pierdut se construiao statuie imensa,intruchipare a frumusetii.
Strada infrigurata se transfigura in ochii lui,intr-o plaja intinsa si insorita,unde pescarusii isi aruncau strigatele ascutite.Pe o margine de stanca statea singura,acoperita de muschi,o cruce de piatra,umeda si mohorata.In jurul ei o fantasma stravezie,o fata tanara,frumoasa,cu chipul zeitei ateniene.Ochii lui se umplura de lacrimi de argint in timp ce zana se contura tot mai mult devenind densa si reala,si in tot acest timp lumea intreaga se transforma atingand perfectiunea.
Nu stiam unde ma aflam eu.In mintea lui eu nu existam?Avea sa dispar odata cu ideile lui macabre...Puteam sa schimb totul,aveam puterea,doar ca pare un cosmar.Ma mai putea salva ceva?Ma gandeam la ce spusese Eos:"Iubirea va invinge"...Doar speram.
Primisesem puterea de a schimba totul intr-o zi de primavara.Plina de dor si de speranta am spus:
-Asa sa fie!
Totul in jur a devenit perfect,dar o ploaie deasa cadea din cerul trist.Pe chipul lui Andrei se intindea acum un zambet amar.In centrul atator zambete sincere,generate de perfectiunea noii lumi el era singurul trist si ratacit,caci in mijlocul atator creatori el nu putea decat sa cladeasca din litere o fantoma,un spirit ratacit,pe mine.Acum imi dadeam seama ca Andrei scrie..scria si citea mult mai mult decat mine.De ce nu imi spusese pana acum?De ce tocmai intr-un ceas uitat de lume..de ce asa de tarziu..Regret!Nu pot schimba nimic..Asta era destinul meu.Trebuia sa ma las transformata in fantoma de litere pentru a-l elibera pe el de tot!
Iar eu,desi am dus la viata intreaga sa arta plina de durere nu ma puteam invia si pe mine.Lui nu-i ramanea decat sa ma pastreze vesnic vie in poezia lui.
Durerea s-a inchegat pana si in crucea rece si l-am chemat.Mi-a intins o mana calda si m-a tras sper el,dar eu eram blocata in lutul care ma cuprinse.Mi-a dat drumul si m-a lasat sa ma unesc cu vantul si sa-mi traiesc durerea.
Il priveam cum pleaca,cum imi intoarce spatele,cum nici macar nu incearca.Nu,el nu era Andrei! Se transformase intr-un om fara sentimente.Eu ma pierdeam..si ma topeam in mintea lui.Il priveam din litere insiruite in carte...Acum fiecare isi are propriul volum si in atatea carti,undeva ma gasesc si eu.Stiam ca acest cosmar,defapt realitate nu va mai reveni la normal.Era prezentul...traiam in prezent.El avea sa mearga inainte si sa ma lase acolo...in mintea lui...pierduta.Plansul isi facu aparitia...Nu mai existam..dar gandeam.Ma bucuram ca acest lucru nu mi-l luase nimeni.Acum credeam ca prin arta puteam schimba totul,in afara de propria viata...Imi parea rau cu nu imi pastrasem viata reala pentru a nu fi nevoita sa traiesc metaforic in filele unei carti,ci pentru a edita propriile file in care sa fie vie doar natura!Mama mea spusese alceva...ca iubirea va invinge.Unde era acum iubirea?Unde?...
Am stat asa multa vreme...nu puteam vedea nimic.Era totul intunecat...Oare el mai exista?Ce aveam sa fac atat timp singura?Ingrozita,am tipat:
- Unde e iubirea?Undeee?!
Era in zadar..nu ma asculta nimeni...plangeam fara sa ma opresc..Eram incatusata intr-o bucla a timpului.
Deodata,s-a facut lumina.Am privit in juru-mi si eram in acelasi loc...doar ca era mai multa lumina.Il cautam cu privirea,dar nu-l gaseam.Stiam ca odata cu intunericul se sfarsise totul dar ceva facuse sa nu fie asa...El?
Am asteptat tacuta marea schimbare..Stiam acum ca va veni dupa mine...De aer prea mult,am impartit timpul in respiratii cosmice sufland vise infantile spre omenescul din noi.De lumina diafana am lasat vantul sa ma acopere cu raze de speranta,sa sape in sufletul meu.Dar el nu lasa nimic sa ma atinga.Se lupta si ii venea atat de greu.Trebuia sa fac ceva ca sa-i pot micsora durerea ce-l cuprinse,in lupta pentru viata mea.Am tras cu putere si m-am eliberat.Ma rugam lui Eos sa ma ajute...O viteza cosmica ma purta in mintea lui.M-am oprit in dreptul lunii zambitoare spre necunoscutul palid al noptii.M-am regasit undeva pe aripa unui fluture obosit,insetat de nemarginire si surprinsa de atata materie rasarita din porunca divina,cu ochii indreptati spre inima pompand frenetic roua racoroasa a vietii,am revenit la alte amintiri...Erau acelea cu noi,vara trecuta.Eu radeam si il priveam iar el imi explica un lucru ciudat pe atunci...Acolo,la izvorul amintirilor noastre l-am gasit si pe el...Ma astepta?Am fugit spre el,pentru a nu ma trezi incatusata din nou.L-am prins de brat,i-am intors fata spre mine,l-am strans in brate tare pentru a nu-l mai pierde.Eram ingrozita si m-a strans si el in brate pentru a ma linisti.I-am spus:
-De ce nu ai venit imediat dupa mine?De ce m-ai lasat sa zac acolo fara nici o putere?
-Tu nu stii...!si si-a schitat un zambet amar.
-Ce sa stiu?Explica-mi!
-Am aceleasi vise ca tine,scriu mult.Tu ma inspiri.Esti inspiratia mea!Daca tu nu ai exista,poezia mea nu ar mai fi.
....Era tacere.Eram fericita ca imi spusese asta.
-Vom putea iesi amandoi de aici...o sa vezi!
-Nu mai e posibil nimic...Eu nu mai cred ca pot face ceva.Nu mai am nici o putere...Dar tu,fiica a lui Eos...
-IUBIREA VA INVINGE!.Cred si acum in asta.Totul este sa crezi si tu...
Am ramas imbratisati amandoi acolo...si speram ca Eos sa ma ajute cumva...Si a mers...am revenit pe Pamant ca un suflet ratacit intr-o carte ,reintors realitatii.
Eram in camera mea,intre peretii verzi.Eram tot imbratisati....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu