Luiza-printesa castelului verde III

 Andrei (numele e ales la panarama,cu multa vreme in urma,1-2 luni deci nu se leaga de intamplarile recente si nici nu o sa il schimb.E doar un nume)ma astepta in amfiteatru.Cand l-am vazut,am sarit in bratele lui pentru ai cere ajutorul.In ochii mei se citea spaima.Ramase inmarmurit si ma privea.Ochii lui albastrii ma faceau sa rosesc si acum.
-Ce se intampla cu tine?Esti foarte speriata...Spune-mi ce ai...Vreau sa te ajut.
Eu doar taceam.Inghetasem si eu si nu mai puteam spune nimic.Ma cunoastea prea bine,asa ca ma lua cu binisorul.Am inceput sa ne plimbam.El ma tinea de mana,de parca nu isi dorea sa ma piarda in imensitatea lumii...Se plimba cu mine pentru a ma linisti.Ne plimbam prin parcul nostru,in care petrecusem toata vara si in care parca imi auzeam ecoul rasului meu pe care nu il mai avusesem demult.Ma oprit la banca noastra.Ne-am asezat si eu am continuat sa il privesc cu aceasi expresie a fetei....
-Imi poti spune te rog ce se intampla cu tine?
-Eu...!Nu puteam scoate nici macar un sunet.M-am adunat si mi-am cautat fortele interioare.Nu il mai vazusem demult pe Andrei...si inca simteam multe pentru el.Mi se intampla ceva groaznic,trebuie sa ma intelegi!si lacrimile au inceput sa-mi curga...mai calde ca niciodata.
Andrei mi-a dat puterea sa vorbesc din nou...si am inceput sa ii povestesc cu amanunte tot ce mi se intampla...privea abatut orizontul,parca trist si pierdut si el acuma.
-Nu stiu ce sa fac,nu stiu ce sa scriu.Nu stiu ce am,nu stiu ce simt.Nu stiu daca mai gandesc rational sau nu,nu stiu daca...O poezie...Spune-mi,te rog,eu mai traiesc?
-Sigur ca da!imi raspunse Andrei speriat.
-Daca traiesc,inseamna ca am sa mor.
-Luiza!Cum poti sa...La ce....De ce...of!Ma ingrijorezi!
-Da,si eu.Dar tu nu ai intrebari care te macina.
-Ba da.
-Si nu sunt aceleasi?
-Nu.Sunt....Asculta-ma.O sa-ti treaca.Treci printr-o simpla criza de adolescenta!Si daca este sa nu fie o simpla criza,eu voi fi de acum mereu alaturi de tine.Azi,cand te-am vazut,sentimentele mele pentru tine au reaparut si nu am de gand sa te pierd inca odata.
Cuvintele lui Andrei ma linistisera oarecum.Nici eu nu imi doream sa il mai pierd...cu atat mai putin sa ma lase pentru a doua oara.
-Cum spuneam...Ma gandesc la o poezie...o poezie ca o sinteza a vietii mele.O poezie ca un testament.Fiindca am sa mor.O stiu si o simt.Dar nu stiu cand.In curand?Mai tarziu?Nu stiu sigur.Si ma intreb:mai are rost sa mai continuu?Sa mai continui povestea unei poezii?
-Sigur ca da!Poti scrie orice,oricand.Dar citeste-mi ce ai scris pana acum....
-Pregateste-te...e destul de ciudat.

 (poezia nu am pus-o pentru ca nu mi se pare frumoasa reusita.)

-Foarte impresionant!Imi place la nebunie.
Si am ramas acolo,pe aceasi banca...privindu-ne tacuti ca si prima data.El nu se schimbase deloc.Era acelasi om sensibil care era in stare sa isi dea viata pentru un prieten.Eu-un om cu mult orgoliu si care trece prin diferite stari.Oare ma putea suporta acum?Se obisnuise cu mine?
-Ce ai spune daca ai veni la mine in seara asta?O sa vorbesc cu mama.Ei sunt plecati din oras si sincer imi este destul de frica sa raman singura,avand in vedere ce mi se intampla.Astfel,poti sa observi daca se intampla ceva ciudat cu mine pe parcursul serii.
-Sunt de acord.Numai ca trebuie sa vorbesti cu mama ta.
-Stai fara nici o grija.

     
          Un testament,o poezie